Frumusețea, incredibile standarde in istorie

 Standarde de frumusețe incredibile din istorie

Să ai părul, unghiile,machiajul și forma corpului potrivite, și chiar și dinții perfecți, par a fi niște preocupări moderne. Totuși, ele erau la fel de importante pentru oamenii din trecut ca pentru noi, cei de azi. Omenirea pare a fi fost mereu preocupată de frumusețe.
Deși dorința de a arăta bine a rămas constantă de-a lungul secolelor, moda s-a schimbat. Astfel, s-au schimbat și modalitățile de a dobândi imaginea „la modă".
Gusturile și preocupările moderne au unele lucruri în comun cu unele standarde de frumusețe din trecut. Altele, totuși, par ciudate, străine sau anapoda. În mod similar, unele metode folosite în trecut pentru a schimba linia părului, pielea și forma corpului sunt la fel de uimitoare.
Unele îți întorc stomacul pe dos, în timp ce altele sunt de-a dreptul mortale. Ele demonstrează că în trecut, la fel ca în ziua de azi, unii oameni ar fi făcut orice pentru „un look criminal", pentru frumusețe.
Pentru a ilustra similaritățile și diferențele dintre standardele de frumusețe de ieri și de azi, iată o mostră cu câteva dintre modele ciudate, minunate și îngrijorătoare din trecut, precum și metodele folosite de oameni pentru a se ridica la standardele lor. Vei descoperi că unele dintre aceste standarde de frumusețe erau o amenințare la adresa sănătății.

Gingașe doamne, smulgeți-vă părul de pe cap!

Portretul reginei Isabella a Portugaliei, realizat de Rogier Van Der Weyden

În Evul Mediu, fața unei doamne nu era cel mai dorit mijloc de atracție. Sânii erau considerați cu adevărat atrăgători și erau de dorit fețe ce păreau cât mai obișnuite și simple, pentru a-i face pe admiratori să se uite… mai jos.
O figură deschisă, expansivă, era obținută în parte prin purtarea părului pe spate și ascunderea lui sub o glugă sau un văl, ceea ce era conform și cu morala bisericii. Totuși, o linie cât mai înaltă a părului era necesară pentru a oferi feței unei doamne spațiu maxim de expunere și un plus de frumusețe.
Nu toate femeile aveau fruntea înaltă în mod natural. Așa că, pentru a-și crește „rating-ul" de frumusețe, doamnele medievale își ridicau linia părului în mod artificial. Deși biserica dorea ca femeile să aibă părul acoperit, nu era de dorit ca membrele congregației să îl îndepărteze cu bună știință de dragul modei.
Preoții care vedeau semne de îndepărtare a părului facial le ofereau acestor doamne „lascive" o predică despre păcatul de moarte al vanității. Trecând peste dezaprobarea ecleziastică, metoda cea mai simplă și comună era de a smulge părul nedorit.

Pensete făcute din cupru, bronz și argint erau componente standard ale truselor de frumusețe medievale. Totuși, dacă o femeie dorea să îndepărteze mult păr, smulgerea se dovedea o procedură dureroasă și dificlă. Așa că, la fel ca în ziua de azi, doamnele au început să folosească creme de epilare.
Unele dintre cremele pentru îndepărtare a părului erau bazate pe plante și păreau destul de inofensive. Se credea că sucul de pătrunjel, cleiul de iederă, laptele de scaiete amestecat cu ulei și uleiul de alune opreau creșterea părului. Recomandările pentru aplicare pe linia părului includeau frecarea pe zona dorită sau legarea cu un bandaj.
În cel de-al doilea caz, amestecul și timpul erau lăsate să-și facă efectul. Alte amestecuri sunt, totuși, mai greu de digerat pentru gustul modern. „Curiosa Arcana", a doctorului Lemury, publicată în 1711, are câteva sugestii „interesante" pentru amestecurile de epilare.
O recomandare cere să macini cojile de ouă și să le fierbi în apă pentru a obține o pastă. Apoi doamna trebuia să întindă amestecul pe linia părului, pentru a-l exfolia. Această opțiune era probabil preferabilă unui alt amestec pe care îl consemnează Lemury: excremente de pisică puse în oțet.
Pentru rezultate optime pentru frumusețe, Lemury recomanda folosirea de excremente de pisică întărite, care trebuiau măcinate până se obținea o pudră, care era amestecată cu oțet și abia apoi aplicată.

Cum doriți: Implanturi de gene sau fără sprâncene?

„Portretul unei doamne" (sau „Portretul unei femei"), realizat în 1460 de Rogier van der Weyden

Pentru a obține această „față simplă și deschisă", expresie de frumusețe, doamnele din Evul Mediu și din perioada modernă timpurie își îndepărtau sprâncenele și chiar și genele. Totuși, până în secolul al XIX-lea, pendulul modei trecuse de partea cealaltă. Acum doamnele vroiau gene lungi și dese.
Cărțile și revistele au început să publice ponturi folositoare pentru a le ajuta pe cele care vroiau să-și lungească genele. O sugestie era tăierea vârfului genelor pentru a încuraja creșterea. Altele prescriau spălarea ochilor cu apă cu frunze de nuc.
Din păcate, aceste metode nu au oferit genele groase și seducătoare pe care și le doreau doamnele. Așa că s-a trecut la metode mai extreme.
În 1882, un ziar parizian relata cum niște doamne din capitala franceză încercau să implanteze gene. Genele erau aplicate pe pleoapă cu un ac. În ciuda durerii și a succesului îndoielnic, procedura a fost relatată și de presa scoțiană în 1899.

Unele femei au încercat să-și lipească genele cu lipici, fără succes. Apoi, la începutul secolului XX, s-au inventat genele false.
Pe 2 noiembrie 1902, Karl Nessler a patentat noua invenție. În loc să fie aplicate individual, genele erau cusute pe un material și lipite de pleoapă.

Mode ale sprâncenelor: rase complet, unite și vopsite

Portret antic al unei femei „sprâncenate", din zona Mediteranei

Modele pentru sprâncene au variat în funcție de timp și loc. Doamnele din Grecia antică preferau sprâncenele unite, ca o culme a frumuseții și a stilului.
Dacă nu le puteau crește natural, ele își lipeau sprâncene făcute din păr de capră. În Europa, până în secolul XVIII, aspectul lipsit de sprâncene era în vogă. Dar moda s-a schimbat brusc și sprâncenele „s-au întors".

Sprâncenele au fost destul de conservatoare în vest, în ceea privește culorile și formele. Totuși, recent, sprâncenele colorate au devenit populare, într-o varietate de stiluri diferite.
Dar aceasta nu este o invenție a timpurilor moderne. Sprâncenele colorate și stilizate în diferite feluri au fost o tradiție practicată în China antică.
În China în secolele II și III, sprâncenele verzi și albastre au devenit la modă, cel puțin în cercurile regale. Se spune că împăratul statului Wei le cerea consoartelor sale să-și vopsească sprâncenele în albastru.
Această culoare, cunoscută și ca quingdai, era extrem de scumpă. Se pare că existau cel puțin zece stiluri pentru forma sprâncenelor. Acestea variau de la scurt și bont la lung și elegant.
Împăratul Wu prefera ca sprâncenele doamnelor sale să fie lungi și drepte, cu vârfuri ascuțite precum cozile moliilor. Acest stil s-a numit stilul Molia Nemuritoare și a rămas popular ca standard de frumusețe până la dinastia Tang.

Bandajarea picioarelor: ruperea oaselor

Bandajarea picioarelor a fost una dintre cele mai cumplite mode

O modă chineză care este puțin probabil să mai prindă astăzi a fost bandajarea picioarelor. Această practică a început undeva între anii 618 și 960, în perioada dinastiei Tang.
Ea a crescut în popularitate și a ajuns la apogeu în timpul dinastei Song din 960-1927. Se crede că moda a început cu o dansatoare a curții numită Yao Niang.
Aceasta își bandaja picioarele ca să pară mici și elegante. Moda s-a răspândit repede printre fiicele și soțiile aristocraților. În timp, ea a cuprins până și clasele de mijloc și cele de jos.
Ideal era ca picioarele unei fete să fie legate cât timp oasele erau încă maleabile. Aceasta se întâmpla între vârsta de 5 și 7 ani.

Picioarele erau mai întâi scufundate în apă caldă, pentru a le relaxa. Ele erau apoi legate folosind bandaje de bumbac. Între timp, bandajul împingea vârful piciorului către călcâi.
Rezultatul era de forma unei semilune, care trebuia legată mereu pentru tot restul vieții femeii. O femeie cu picioarele bandajate nu putea să se miște normal. Ea făcea doar niște pași mici, legănați.
Papucii purtați de doamnele cu picioarele legate, considerate cele mai frumoase femei se numeau papuci Lotus. Acestea erau bucăți de material care aveau forma unei flori de lotus.
Floarea de lotus era unul dintre simbolurile frumuseții pentru chinezi. Papucii Lotus care au supraviețuit ne arată că mărimea medie a piciorului după bandajare era undeva între 13 și 14 centimetri lungime.
Aceasta înseamnă că era cu puțin mai mare de mărimea ideală de 7.6 centimetri. Pantofii erau frumoși și eleganți. Dar dacă picioarele bandajate erau percepute ca frumoase când papucii erau puși, fără ei ele erau la polul opus.

Bandajarea picioarelor avea consecințe serioase pentru sănătate. Unghiile netăiate puteau crește în carne și să cauzeze infecții. În unele cazuri, degetele cădeau din cauza blocării circulației sângelui.
De asemenea, picioarele bandajate cauzau probleme la șold și la coloană. Totuși, abia în 1928 guvernul Chinei a declarat bandajarea picioarelor ca fiind dăunătoare femeii. Practica nu a fost interzisă de-a dreptul până în 1949.

Unghii lungi, ținute în teci de metal

Împărăteasa Cixi (1835-1908) cu unghii lungi la degetele inelar și mic. Fiecare unghie lungă era ținută într-o teacă de metal prețios

Alături de egipteni chinezii au fost una dintre primele culturi care a perfecționat arta unghiilor. Oja de unghii chinezească era colorată cu vopsele vegetale și flori.
Acestea erau amestecat cu albușuri de ou, miere de albine și gumă arabică, care avea rolul de a fixa culoarea. Începând cu aproximativ 600 î.e.n. auriul și argintiul erau culorile preferate.

Până în secolul XV sub dinastia Ming, nuanțele preferate includeau roșu și negru. Aceasta era culoarea casei imperiale la putere și era adeseori decorată cu praf de aur.
Un alt avantaj al ojei chinezești era că aceasta proteja unghiile. Proprietățile întăritoare ale amestecului s-au dovedit folositoare fiindcă unghiile excesiv de lungi erau populare printre clasele de sus.
Acest lucru s-a întâmplat începând cu dinastia Ming. Unghiile puteau să ajungă până la 20 – 25 de centimetri până la instalarea dinastiei Qing. Aceasta a domnit din secolul XVII până în secolul XX.
Moda creșterii excesive a unghiilor era un simbol al statutului. Era imposibil să ai astfel de unghii și să faci muncă manuală. Din nefericire, purtarea unor unghii atât de lungi însemna că nu puteai face mare lucru.
Ar fi fost, fără îndoială, periculos să încerci să te ocupi de igiena intimă. Așadar, toți cei cu unghii atât de lungi se baza pe servitori să-i spele, să-i îmbrace și să-i hrănească. Aceasta pentru a evita să se rănească sau să își rupă vreo unghie.

Pentru a scăpa de inconvenientul unor unghii lungi, femeile Manchu din dinastia Qing au început să lase să crească o unghie sau două la mâini.
Aceste unghii aveau forme elegante și din secolul XIX erau adeseori protejate cu apărători pentru unghii. Acestea erau făcute din aur sau argint și împodobite cu bijuterii.

Dinți în nunațe stridente: Negri sau albi

Onaguro, practica japoneză a înnegririi dinților

Modele privitoare la dinți au trecut dintr-o extremă în alta. Astăzi este preferat un zâmbet strălucitor de alb. Totuși, în trecut era acceptabil și chiar atrăgător să ai dinții negri, în anumite culturi.
Pentru cei din Roma antica, un zâmbet strălucitor era nemaipomenit. Totuși, dacă dinții tăi nu erau destul de albi, puteai să-i albești. „Egnatius, pentru că are dinții albi ca zăpada, zâmbește mereu", mormăia Catullus, referindu-se la o cunoștință din Spania.

„Faptul că dinții tăi sunt atât de lustruiți", continua poetul, „arată că ești cu atât mai mult plin de pișat". Această remarcă veninoasă era o referință la faptul că, la fel ca mulți alți romani, Egnatius își înălbea dinții cu urină. Romanii știau că amoniacul din urină era bun la îndepărtat petele.
În altă parte a globului și câteva secole mai târziu, Japonia avea o viziune diferită a lucrurilor. Până în secolul XIX, practicarea onaguro, tradiția de a vopsi dinții negri, era larg răspândită în aristocrația japoneză.
Când ajungeau la majorat, fetele din clasa de sus își înnegreau dinții cu un amestec numit pudră de fushiko. Acest amestec era făcut din fistic măcinat, oțet și fier. Rezultatul era un lac negru și strălucitor care îmbrăca dinții. Japonezii considerau acest lucru foarte atrăgător.
Dinții negri erau în vogă și în Anglia elisabetană. Numărul crescut de mâncăruri disponibile datorită comerțului a introdus zahărul în societatea elisabetană. Și cât de mult le plăcea!
Banchetele cu zahăr au devenit distracția favorită a elitei. Un efect colateral nefericit al acestei pasiuni au fost cariile dentare.

Totuși, deoarece numai cei foarte bogați își permiteau zahăr, dinții înnegriți au devenit o cale de a-ți etala statutul. Unii oameni cu dinți perfect sănătoși și-i înnegreau artificial ca să pară că își permiteau să mănânce zahăr zilnic.

O înfățișare palidă și interesantă

Maria Gunning, Contesă de Coventry, de Hugh Douglas Hamilton

Până la începutul secolului XX, pielea palidă era foarte râvnită de doamnele europene de vază. Pielea albă era un simbol al statutului înalt.
Ea spunea lumii că nu trebuie să muncești în aer liber. În schimb, puteai să stai în casă și să-i lași pe alții să facă munca grea pentru tine.
Faptul că te fereai de soare nu dădea întotdeauna pielii destulă transparență. Acest lucru se datora în primul rând faptului că nuanțele pielii variază atât de mult.
Astfel, dacă tonul pielii unei doamne nu era îndeajuns de palid, ea căuta un remediu. Unele femei au recurs la lipitori care să le golească de sânge și să obțină acel aspect „palid și interesant". Totuși, majoritatea doamnelor la modă au recurs la vopsea, pe care și-au întins-o pe față, gât și decolteu.
Astfel, ele doreau să obțină luciul de alabastru dorit. Marca Ceruse era cea mai comună vopsea pentru față. Ea oferea o albețe de alabastru pielii și ascundea orice erupții ale pielii.
Această proprietate de a ascunde era motivul pentru care regina Elizabeth I folosea Ceruse. O erupție de pojar din 1562 îi lăsase urme pe ten. Totuși, Ceruse era și foarte toxică.
Plumbul din amestec măcina pielea și cauza erupții care pătau fața. Astfel, doamnele foloseau și mai mult ca să o acopere. Folosirea excesivă le putea costa viața.
O frumusețe a societății britanice, Maria Gunning, contesă de Coventry, a murit la doar 27 de ani din cauza iubirii ei pentru cosmetice. Ea nu a vrut să renunțe la vopseaua de față, în ciuda dezaprobării soțului ei.
A murit pe 30 Septembrie, 1760, din cauza otrăvirii sângelui, care a fost provocată de folosirea excesivă de amestecuri toxice. În ciuda pericolelor, Ceruse a mai fost folosit câteva secole.
Din fericire, în anii 1920, vraja pielii palide a fost spulberată, cel puțin pentru o vreme. Coco Channel a adus bronzul la modă.