Ţiganul proprietar de ţigani, istorie


Povestea robiei ţiganilor din Ţara Românească în evul mediu este puţin mai complicată decât pare la prima vedere. Discuţia publică din ziua de azi şi multe din puţinele cercetări inexistente se sprijină mult prea mult pe propaganda aboliţionistă din secolul al XIX-lea care a premers desfiinţarea robiei. Nimeni nu încearcă măcar să pună fenomenul robiei ţiganilor în contextul epocii sale, ce să mai vorbim de o periodizare a acestei robii – pentru că vorbim de aproape 500 de ani de robie, o perioadă destul de lungă, timp în care condiţiile legale s-au tot schimbat.
Din fuga calului am selectat câteva documente mai speciale din volumul IX al seriei „Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale" (poate fi găsit onlineaici).

Greva fiscală a robilor ţigani

Documentele 98 şi 185 ne spun povestea unei greve fiscale a ţiganilor robi ai mănăstirii Cozia din anul 1657. Este vorba de ţiganii care munceau în exploatarea de sare de la Ocnele Mari şi care, după cum se plângea la 16 aprilie 1657 egumenul mănăstirii Cozia nu-şi mai plătiseră dările de câţiva ani şi îi ameninţau pe călugări cu bătaia. Voievodul Constantin Şerban le cere cămăraşilor de la Ocnele Mari să rezolve problema, ameninţând că le va tăia urechile ţiganilor nesupuşi. Pe 20 iunie 1657 ţiganii tot nu-şi plătiseră dările şi voievodul îi permite egumenului Ştefan de la Cozia să trimită la Ocnele Mari un ispravnic care să ia banii de la ţigani „chiar şi fără voia lor". Nu ştim cum s-a încheiat conflictul, însă robi care să refuze să-şi plătească taxele vreme de câţiva ani reprezintă o situaţie specială care spune multe despre statutul ţiganilor robi.

Ţiganul proprietar de ţigani

Documentul 156 din 29 mai 1657 atestă o situaţie ciudată: un ţigan rob care la rândul lui deţine un rob ţigan. Astfel Stoica, ţigan al mănăstirii Căldăruşani, a împrumutat de la logofătul Stan 12 ughi (monezi de aur, echivalentul a ceva mai mult decât o uncie de aur, cca. 40 gr.) şi a pus gaj pentru acest împrumut o copilă de ţigan. Cu siguranţă nu era vorba de fiica ţiganului Stoica, deoarece aceasta ar fi fost de drept proprietatea mănăstirii – mai mult ca sigur „copila de ţigan" zălogită era o roabă aflată în proprietatea ţiganului Stoica, la rândul lui rob. Fenomenul robilor care deţineau alţi robi mi se pare relevant pentru situaţia robiei şi ar merita cercetat mai în detaliu.

Rumâni versus ţigani

„Rumânii" din Ţara Românească erau echivalentul iobagilor din Transilvania – ţărani lipsiţi de libertate personală, aflaţi în proprietatea stăpânului moşiei. Discuţia despre robie manifestă o mare indignare asupra faptului că ţiganii erau vânduţi şi cumpăraţi „precum vitele" – se merge până la a pretinde scuze şi posibil despăgubiri pentru robie. Doar că şi românii erau vânduţi (sau se vindeau) în „rumânie". La 13 februarie 1657 voievodul Constantin Şerban întărea un document în care se arată că „megiaşii din satul Samara, moşnenii satului, ei înşişi s-au vândut rumâni acestui boier, cu fii şi cu partea lor de moşie, luând toţi bani gata pe ei, pe fiii şi pe părţile lor, câte 14 ughi şi jumătate de cap, anume: Pădure, cu 87 ughi; Opriş, cu 58 ughi; Fiera, cu 58 ughi etc." (documentul 31). De asemenea rumânii erau schimbaţi „cap pe cap" cu ţiganii: „dau pentru rumânii judeciţi de ban, cap pentru cap: pentru fratele popii Stoica din Cioroi, cu trei fii, o dau pe Marina ţiganca, cu trei fii; pentru Cozma din Cruci cu doi fii, o dau pe Dilca şi cu fiica sa şi pe Stanca ţiganca etc." (29 decembrie 1657, documentul 349).
Şi încă un exemplu: la 8 aprilie 1659 popa Vladul din Obislav (rumân al mănăstirii Glavacioc) cumpăra cu 62 de ughi un sălaş de ţigani (Vidul cu ţiganca lui Stanca şi cu un fiu Sava şi cu o fată Curasiia) pe care îl dădea mănăstirii în schimbul eliberării sale din rumânie (documentul 698). Mănăstirile nu aveau nici o reţinere în a deţine iobagi preoţi.
În epocă „rumânia" era percepută ca o stare apropiată robiei: astfel, popa Toma din Voinigeşti află că vărul său Laţco, „rumân" al postelnicului Cornea, fusese vândut paharnicului Stamatie. Popa Toma „au făcut cum au putut", a strâns banii plătiţi de Stamatie şi a încercat să-l răscumpere de la acesta pe Laţco – „să-l răscumpere din rumânie şi să fie acesta slobod, căci este sângele lui, decât să-l cumpere Stamatie, să-i fie rob". Stamatie a refuzat tranzacţia, însă divanul domnesc a decis că fiind vorba de legătură de sânge, popa Toma are dreptul să-şi răscumpere ruda, iar Stamatie a fost obligat să accepte banii şi Laţco a fost slobozit. (documentul 723)
Lucrurile erau mai complicate decât pare la prima vedere.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cele mai sexi romance din anii 60-70-80

Avea bunica… Avea bunicu’…

Istorta Romaniei in 16 episoade din « grotele Vaticanului »