Armata Româna, ce a fost si ce a ajuns!

 

 

Armata Româna

Argumente pentru previziuni sumbre:

Armata care-a fost "cu noi", iat-o ajunsa la gunoi - cu noi, cu tot. Ne-au tras-o-n bot Ivan si Sam -  da, amandoi!!

Si cand te gandesti ca sunt destui care se bucura ca au  scapat de "apasarea" armatei aleia asupra bugetului. Nici macar  nu-si dau seama ca tot castigul s-a dus in conturile mafiotilor si ca  ne va costa mult mai mult "scutul" de la Deveselu...

Armata Română Avea in 1975 aproape o jumătate de milion de militari activi, șase milioane de  militari rezerviști, trei mii de tancuri, aproape o mie de avioane de  luptă și era în discuții avansate cu URSS pentru primirea de armament  atomic.

Când Armata Română defila în ziua de 23 august la București, în Europa  se făcea tăcere. Ca forță militară România era a opta putere militară  a Europei (locul 17 în lume). Și nu exista în Armata Română decât o  singură sărbătoare: Ziua Armatei.

Astăzi Armata Română, ca forță militară, s-a  prăbușit catastrofal de  pe locul 17 în lume pe locul 57,  lângă armatele din ( http://universulromanesc.ro/ wp-content/uploads/2014/07/A- ARMATA-1.jpg ) Camerun, Mozambic și Angola. Armata Română activă numără azi  circa

30 000 de  militari gata să intre în luptă, câteva sute de tancuri  (pe hârtie 1100) și 36 de avioane de luptă.

Dacă ar exista, ipotetic, un conflict direct între Siria  și România,  cei un sfert de milion de militari sirieni care au în dotare  cincii mii  de  tancuri și 600 de avioane de luptă ar ocupa România în 48 de ore.

România nu mai are azi, nici o poziție semnificativă în strategia  militară a Europei. În schimb calendarul militar românesc are peste  100 (o sută) de sărbători oficiale: Ziua Intendentului Militar (pe 1  februarie), Ziua Hidrografului Militar (pe 23 februarie), Ziua  Automobilistului Militar (1 Martie), Ziua Justiției Militare, Ziua Financiarului Militar, Ziua Muzicantului Militar, Ziua Statului Major General (pe 12 noiembrie), Ziua Rezervistului Militar, Ziua  Parașutistului Militar, Ziua Bucătarului Militar, Ziua Jurnalistului  Militar etc.  Aproape că rămâi uimit cum mai are timp militarul român să se  antreneze, cu atâtea praznice și sărbători pe capul lui.

Ziua Aviației Române și a Forțelor Aeriene  Române (prăznuită pe 20  iulie cu mare pompă), la fel  ca Ziua Submarinistului (adică ziua militarilor români care luptă pe submarinele  românești  de război) din 15 iulie, are rolul de a sărbători ceva  inexistent în  România.

Ea trebuie să liniștească poporul român în privința  securității noastre  naționale și să justifice într-un fel uriașele  și frauduloasele  cheltuieli și împrumuturi externe făcute de guvernanții noștrii pe  spinarea populației în numele Apărării. Scopul principal  al acestei  "sărbători" este acela de a arăta poporului român  că Aviația Militară  Română nu a murit și că Armata Română mai are  niște avioane și  elicoptere, iar unele dintre acestea chiar pot să se ridice  în aer și să zboare.

Ca atare și în acest an, în dimineața zilei de duminică, 20 iulie, autoritățile au strâns câțiva ostași zgribuliți care să sufle în goarne și să îngâne Deșteaptă-te Române în amintirea glorioaselor vremuri din 1975 când Armata României era pe locul 8 în  Europa ca forță militară. Au răsunat din nou cuvântări bombastice. Din nou s-a subliniat importanța Aviației Române.

Dar conform clasificării BUSINESS INSIDER (The 35 most powerful militaries in The World) și conform statisticilor Global Firepower-The Center for Arms Control pe 2014, România se află pe rușinosul loc 57 în lume în privința forței militare, lângă Camerun, Mozambic și Angola.

Pe locul 17 (locul României)  se află azi Israelul,  care nu și-a desființat ca noi serviciul militar obligatoriu, are 880 de  avioane de luptă, șase mii de tancuri și poate mobiliza pentru  război 3,5 milioane  de militari. Ca forță de lovire Israelul este pe locul 11 între puterile lumii.

Faptul că posedă 200 de lovituri nucleare îi  conferă autoritate  suplimentară și nu forță militară cum cred unii, care încearcă să spună  că Israelul este forță militară nu pentru că are armată puternică,  dar pentru că posedă arma atomică. Ceea ce nu este adevărat.

Israelul este putere militară pentru că poate ridica  la luptă 4 milioane de soldați, nu pentru că are 200 de lovituri nucleare.

România, de pe locul 17 a ajuns pe locul 57. Asta după ce Nicolae Ceaușescu aproape că-i convinsese pe ruși să permită României să dețină arma atomică.

Din păcate pentru olteanul idiot numit Ceaușescu, rușii  au aflat că el  și generalii români cloceau de fapt alte planuri, voiau  să pună rachetele atomice pe aliniamentul Darabani-Huși și să le  îndrepte către  Moscova.

Niște cretini atât de remarcabili nu mai văzuse  Moscova din vremea regelui Mihai și a mareșalului Antonescu. Așa că  rușii au  revizuit urgent relațiile cu România, iar Ceaușescu și  Postelnicu au trimis în 1985 Armata Română pe șantierele de  construcții și în agricultură.

Dar să revenim la oile noastre.

Clasamentul GFP întocmit de CIA arată că România este pe locul 57 în lume ca putere militară, lângă Camerun, Angola și Mozambic. Conform clasamentului GFP țara noastră dispune de:

- o armată activă de 73 000 de militari

- un număr de 80 000 de rezerviști

- un număr de 1100 de tancuri

- un număr de 36 de avioane de luptă

Cu toate acestea CIA favorizează România, pentru că  lucrurile stau mult  mai rău. În realitate o simplă inspecție de stat ar  constata că multe  (dacă nu cumva chiar foarte multe) dintre cele 1100 de  tancuri românești sunt inapte pentru a intra în luptă. Din cei 73000 de  militari mai mult de jumătate sunt birocrați și intendenți. Cât despre  cele 36 de avioane de luptă românești, să fim serioși! Ele sunt bune  pentru parăzi și pentru evacuarea președintelui, a Guvernului, a  documentelor secrete și a tezaurului BNR (dacă mai avem așa ceva) în străinătate  în caz de război. Nu poți să spui că ai forțe militare aeriene  dacă ai treizeci de avioane de luptă. Adevăratele forțe aeriene se  consideră cele care numără cel puțin 100 de avioane de luptă.

Pentru a ne face o idee despre unde se găsește azi România ca putere militară, amintesc că Siria are 5000 (cinci mii de tancuri), 600 de avioane de luptă, o armată activă de aproape un sfert de milion de militari și un număr de 600 000 de rezerviști. Dacă ar exista o confruntare directă între cele două țări, Siria ar ocupa România în 48 de ore.

Interesant este însă altceva. Armata Siriei luptă de doi ani contra invadatorilor, are un buget anual de 1,8 miliarde de dolari USA, iar Siria o datorie de trei miliarde de dolari USA.

Armata Română nu luptă nicăieri, are un buget anual de2,5 miliarde de dolari, iar România o datorie externă de 130 miliarde de dolari USA (a  se vedea http://www.globalfirepower. com/).

Ar fi extrem de interesant pentru noi, ca români, să știm câți generali de aviație are Armata Română. Că avioane de luptă avem 36.

Gheorghe  PANAITESCU

Si iata cum Romania poate disparea, datorita ignorantei, indiferentei, prostiei si tradarii "pilotilor"...

 

„PILOŢII ORBI" – Mircea Eliade, 1937!

Imoralitatea clasei conducătoare românești, care deține „puterea" politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia națională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit țărănimea, că s-a introdus politicianismul în administrație și învățământ, că s-au deznaționalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranței statului și toate aceste atentate contra ființei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate.

Memoria generațiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile și eroismul anilor cumpliți 1916-1918 – lăsând să se aștearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred că este o crimă care nu va mai putea fi niciodată uitată: acești aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (și când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern.

Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fața contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie și santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăși existența istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus și ne conduc nu mai văd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de niște piloți orbi. Acum, când se pregătește marea luptă după care se va ști cine merită să supraviețuiască și cine își merită soarta de rob – elita noastră conducătoare își continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găsești cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenințarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins

Istoria cunoaște unele exemple tragice de state înfloritoare și puternice care au pierit în mai puțin de o sută de ani fără ca nimeni să înțeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldații tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Și deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetățenii fostelor state glorioase își pierd limba, credințele, obiceiurile – și sunt înghițiți de popoare vecine.

Luntrea condusă de piloții orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înțeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguțătorii își vedeau de afaceri, tinerii de dragoste și țăranii de ogorul lor. Numai istoria știa că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însușirile în afară de aceea capitală: instinctul statal. Crima elitelor conducătoare românești constă în pierderea acestui instinct și în înfiorătoarea lor inconștiență, în încăpățânarea cu care își apără „puterea". Au fost elite românești care s-au sacrificat de bună voie, și-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noștri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putință ca să-și prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Și nu în aceste câteva miliarde risipite și câteva mii de conștiinte ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înțeleg să se resemneze.

Să amintim numai câteva fapte și vom înțelege de când ne conduc piloții orbi.

Cel dintâi lucru pe care l-au făcut iugoslavii după război a fost să colonizeze Banatul românesc aducând în masă de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbești. Iugoslavii, atunci ca și acum, erau departe de a avea liniștea și coeziunea politică pe care am fi putut-o avea noi: problema croată izbucnise cu violență. Cu toate acestea, știind că adevărata graniță nu e cea însemnată pe hărti, ci limita până unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au făcut tot ce le-a stat în putință ca să deznaționalizeze județele românesti. Și se pare că au reușit. În orice caz, acum, la granița Banatului, stau masive colonizări sârbești, sate care nu existau la conferința păcii….

La „plebiscitul" din 1918-1919, toate satele șvăbești au votat alipirea la România Mare. S-a obținut astfel o impresionantă majoritate. Nici un guvern român n-a făcut, însă, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliați sinceri pe care i-am fi putut avea ca să contrabalansăm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la unire încoace sașii și svabii au fost necontenit umiliți – iar ungurii favorizați. (Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamă de unguri!)

În 1918 sașii nu se înțelegeau cu svabii. Am fi putut profita de aceste neînțelegeri. N-am profitat. Dimpotrivă, am făcut tot ce ne-a stat în putință ca să accelerăm unirea tuturor elementelor germanice. Și astăzi, sașii și șvabii sunt uniți – și sunt împotriva noastră.

Ungurii au colonizat granița încă din 1920, deși și astăzi se găsesc înapoia acestei centuri de fier nu știu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele de pe frontieră sunt românești. În schimb, am stat cu mâinile în sân și am privit cum se întărește elementul evreiesc în orașele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum Țara Oașului s-a părăginit, cum s-au făcut colonizări de plugari evrei în Maramureș, cum au trecut pădurile din Maramureș și Bucovina în mâna evreilor și maghiarilor etc, etc.

Cei 10.000 de țărani români veniți din Ungaria continuă să moară de foame. Am luat sate de români din Banat și am colonizat Cadrilaterul – în loc să păstrăm pe bănățeni acolo unde sunt și să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cuțit cu toporul și la insulte cu carabina. Astăzi româncele bănățene cerșesc în Balcic…

Dintre toate minoritățile noastre, în afară de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lăsat să plece. Pământurile lor, în bună parte, au intrat în stăpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-și cumpere și să cultive pământ până la Gurile Dunării.

Piloții orbi s-au făcut unealta celei mai înspăimântătoare crime împotriva ființei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunării spre Deltă și Basarabia. N-a fost un singur om politic român care să înțeleagă că ultima noastră nădejde, așa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este să ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunăreni cu slavii din Basarabia. În loc să alungăm elementul bulgăresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunării cu grădinari bulgari.

În acelasi timp, piloții orbi au deschis larg porțile Bucovinei și Basarabiei. De la război încoace, evreii au cotropit satele Maramureșului și Bucovinei și au obținut majoritatea absolută în toate orașele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei și astăzi mai au foarte puțin să-și dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre. Reni este punctul de unire a celor două populații slave – pe pământ românesc.

Imediat după război, în Basarabia românii reprezentau 68 % din populatie. Astăzi, după statisticile oficiale, ei sunt numai 51 %. Elitele politice românești, în loc să se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitațiilor separatiste – așa cum au făcut guvernele austriece până la război, încurajând sistematic pe ruteni ca să lovească în români și în poloni – s-au mulțumit să tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar și în Basarabia.

În anul 1848, rutenii din Galiția revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galiția), care ar fi trebuit să devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au știut să se apere (în Constituanta austriacă de la Kremsir). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neașteptat aliat în piloții orbi ai României care, în loc să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) și-au arătat prietenia față de acești slavi lăsându-i să se înmulțească peste măsură în Bucovina și să coboare cât mai jos în Basarabia. Astăzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varșovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hărți ale viitorului stat ucrainean în care se găsesc înglobate Bucovina și Basarabia. Nădăjduiesc că la ceasul când știu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atenția asupra hărților profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varșovia) a izbutit să le fotografieze pe toate – pentru ca să facem amândoi dovada, dacă va fi nevoie.

Inutil să mai continui.

Și am fost stăpânit de acest înspăimântător sentiment al inutilității în tot timpul cât am scris paginile de față. Știu foarte bine că ele nu vor avea nici o urmare. Știu foarte bine că evreii vor țipa că sunt antisemit, iar democrații că sunt huligan sau fascist. Știu foarte bine că unii îmi vor spune că „administrația" e proastă – iar alții îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităților. Ca și când aceleași tratate au putut împiedica pe Kemal Pașa să rezolve problema minorităților măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca și când iugoslavii și bulgarii s-au gândit la tratate când au închis școlile și bisericile românești, deznaționalizând câte zece sate pe an. Ca și când ungurii nu și-au permis să persecute fățiș, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca și când cehii au șovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană!

Cred că suntem singura țară din lume care respectă tratatele minorităților, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura și ajutându-le să-și creeze un stat în stat. Și asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur și simplu pentru că pătura conducătoare nu mai știe ce înseamnă un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mă supără când aud evreii țipând: „antisemitism", „fascism", „hitlerism"! Oamenii aceștia, care sunt oameni vii și clarvăzători, își apără primatul economic și politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligență și atâtea miliarde. Ar fi absurd să te astepți ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi și cu foarte multe obligații – după ce au gustat din mierea puterii și au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-și mențină deocamdată pozițiile lor, în așteptarea unei viitoare ofensive – și, în ceea ce mă priveste, eu le înțeleg lupta și le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristețea și spaima mea își au, însă, izvorul în altă parte. Piloții orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puțin românească, politicianizată până-n măduva oaselor – care așteaptă pur și simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Același joc și acelasi lucru, ca și când am trăi într-o societate pe acțiuni, ca și când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca și când vecinii nostri ne-ar fi frați, iar restul Europei unchi și nași. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi românește, că în Maramureș, Bucovina si Basarabia se vorbește idiș, că pier satele românești, că se schimbă fața oraselor – ei te socotesc în slujba nemților sau te asigură că au făcut legi de protecția muncii naționale.

Sunt unii, buni „patrioți", care se bat cu pumnul în piept și-ți amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii, că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu și pește și nu cunoșteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru o dată cu introducerea secarei (la sfârșitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioții care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistența țăranilor. Blestemele s-au ținut apoi lanț. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal și „cultura" în Principate au adus sifilisul. Piloții orbi au intervenit și aici, cu imensa lor putere politică și administrativă. Toată Muntenia și Moldova de jos se hrăneau iarna cu pește sărat; căruțele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul și peștele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totuși o hrană substanțială. Piloții orbi au creat, însă, trustul peștelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de pește (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi de pește ca să nu scadă prețul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane și se vinde numai unul (restul putrezește), grav e că țăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani, pește sărat. Și acum, când populația de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuiește (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină și aspirină, ci printr-o hrană substanțială.

Nu mai vorbiți, deci, de cele șapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-și păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar și tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistența sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova și în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, pește, fructe și care bea vin în loc de țuică. Noi n-am înțeles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunăoară. Ne lăudăm că „ținem la băutură", iar gloria aceasta nu numai că e ridicolă, dar e în același timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi și ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit.

…Dar piloții orbi stau surâzători la cârmă, ca și când nimic nu s-ar întâmpla. Și acești oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credință, și cu bunăvoință; numai că, așa orbi cum sunt, lipsiți de singurul instinct care contează în ceasul de fatță – instinctul statal – nu văd șuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia și meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această țară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.

Uneori, când sunt bine dispuși, îți spun că nu are importanță numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori și inteligenți și, dacă fac avere, averile lor rămân tot în țară. Dacă așa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza țara cu englezi, căci și ei sunt muncitori și inteligenți. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândește astfel, și-ți vorbește despre calitățile unor oameni străini – nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria… Că piloții orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – puțin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a știut și nu știe ce înseamnă un stat.

Si asta e destul ca să începi să plângi.

Mircea Eliade; articol apărut în „Vremea", nr. 505, 19 septembrie 1937

 

Virus-free. www.avg.com